Amăgește-te

Și știi în vitejia ta, în culmea ei, când aerul pe care-l inspirai era parcă făcut să te curețe și să pună o coală albă și încrezătoare în totul tău, ai alunecat stângaci realizând cât de mărginită e.

Nu era curaj și nici măcar nebunie, era o deraiere copilărească.
Curiozitatea nu-ți era acoperământ.
Plăcerea muzicii mângâind asfaltul, poate.
Ar fi avut nevoie de o doză de inconștiență, ca drumul să nu-i fie pericol.
Dar cum putea fi, când deși se căuta știa care îi este aerul și care nu.
Era de trăit senzația când gura nouă de aer îi îngheța sinele, bineînțeles.
Era de amintit fierbințeala din preajma nărilor.
Dar nu era al ei.
Nu-i plăcea siguranța afirmației, dar curgea prin ea.
O limita, și asta irita, deși era o limitare conceptuală și nu de acțiune.
Dar era de ajuns să reteze brutalitatea instinctivă a vitejiei cu care se mândrea.
În vitejie lași acces către adâncuri, hrănești profunzimea.
Ori ei îi era frică să pună vârfurile picioarelor tremurânde pe acea suprafață.
Și nu-i rămânea decât să-și testeze limitele superficialității.

Și coala albă o folosi ca semn în carnetul ponosit plin de ea. 

Îneca-m-aș în metafore

Și habar n-avea câte îi  puteau îmbrățișa zidurile.

Așa  fragile, cu o cărămidă de un fel și alta de altul, unele mai statornice, altele așteptând primul vânt ca să se destrame și să-i dea iar de lucru.

Nu înțelegea, era în fund, în mijlocul lor, în centrul propriei ființe și nu putea să  își dea seama cum sa scoată din fundație acea piesa de care avea nevoie ca să-i de forța sa distrugă singură, în acea exact secundă, cel târziu în zorii zilei urmatoare, câțiva din pereții ce n-aveau ce căuta acolo, ce aveau să-i dărâme viitoarea construcție cu instabilitatea și aiureala lor.

Așa se încadraseră în peisaj, că o contrariau; nu voia să creadă că are un normal al ei, ar fi fost inutil să se mai chinuie atât dacă ar fi știut de acum cum va arăta proiectul final.

Dar parcă se întrevedeau ceva margini impuse de temelie și se pare că asta i-ar fi fost percepția de normal. Absolut că balconul ăla n-are nicio șansă acolo, o să  cadă, cu mai mult sau mai puțin zgomot, mai puțin sau mai mult praf, din care o să-i ia o perioadă mai lungă sau mai scurtă să  iasă.

Îl lași să ia formă, de ce să-l controlezi, e obositor, și plus ca poți să înveți cum să pui cărămizile și ce tip să folosești data viitoare. Și acestui balcon, trepte, terasă ce-or fi fost, ce-i ieșeau acum din linia temeliei, nu putea să le priceapă stabilitatea și nici prezența.


Și știi, se simțea trădarea pereților mai vechi în această îmbrățișare a lor fără sens, și o frustra. Puteau foarte bine să lase vântul  să-și facă de cap, să lase vibrațiile  din fundație să o ia razna puțin.


Dar nu, era blocată acolo în mijloc, unde îi era și frică să se mai afle, trăindu-și  fiorii și așteptând  dezastrul.

Gesturi.

 Si atunci ti-ai plimbat usor palma pe obrazul ei, degetele au trasat contururi pe o portiune mica din gat si apoi s-au indreptat usor, in sus, spre buze, cuprinzandu-i astfel jumatatea din fata.
 Era atat comun, era cunoscut si totusi nu credea ca mai traise gestul.
 Intensitatea privirii lui ii dadea cumva o importanta aparte.
 Faptul ca el o voia acolo, pe aceeasi lungime de unda si fiecare traseu urmat de degetele lui aveau acest scop, sa o tina pe loc, prezenta cu el in moment si sa-i dea o semnificatie personala.
 Si fiori straini isi facusera loc prin ea, pe care avea sa-si doreasca sa-i retraiasca; iar mana lui pe fata ei incercand sa-i contureze o alta lume prin manuirea campului ei vizual aveau sa o faca sa ramana cu privirea fixata in zilele ce urmau sa vina, ceva mai traziu, cu momentul derulandu-se undeva sub un strat de praf al timpului.

  Încă mai am momente în care încetinesc pasul în drum spre casa, necontând cât de lungă sau obositoare a fost ziua, doar pentru a privi în jur, pentru a observa că nu e nimeni, pentru a ridica ochii spre cer, pentru a-mi da seama că în ciuda faptului că sunt in mijlocul orașului reușesc să mai zăresc câteva stele; pentru a-mi aduce aminte între timp cât de impunătoare erau la mălul marii, cu răbufnirea valurilor în surdină față de cât palide și bolnăvicioase par acum.
  Dar nu le condamn, orașul este epuizant, și poate ele au nevoie de priviri, de povești spuse, de dorințe adresate pentru a-și spori lumina. Orașul nu oferă asta, atenția noastră tinde să cadă mai degrabă pe luminile aprinse ale unui bloc mult prea înalt.
  Malul mării în schimb e plin de speranță, de istorisiri de-o vară, de escapade în mijlocul iernii, de dragoste, de priviri fugare sau unele lungi, pline de căutare; aici toate se destăinuie stelelor.
  Nu condamn nici orașul, este atât de viu și de grăbit și de divers. Dar îi apreciez și am nevoie de momentele sale cele mai tăcute, momente în care să uiți de tine, și de ce nu, să ridici privirea spre cer, chiar dacă aruncă cu stropi fini de apă rece și să nu te grăbești spre destinații trecătoare.
  Pot să străbat străzi numărându-mi pașii și făcând abstracție de tot, când totul cântărește prea mult, dar sunt zile când îți întâmpin privirea cu curiozitate și nesiguranță.
  Încă mai am momente când închid ochii și las soarele să-mi încălzească fața, încercand să-l întampin cu un chip senin și nu o cu o față incruntata sau cu o pereche de ochelari.
  Sunt zile în care aș putea să mă grăbesc să prind metroul, dar aleg să cobor linistita scările să dau play la urmatoarea melodie și să las îngrămădeala din minte să se încurce și mai rău.
  Nu sunt a tumultului orașuluii, deși m-am regăsit de atâtea ori în el.
  Nu sunt a liniștii mării, deși m-am creat de atâtea ori pe malul ei.

Comoditate.

Se ghemuise atât de tare pe canapeaua rece,iar pătura o înfășura aproape în totalitate,lăsându-i doar chipul la vedere,astfel încât lumina focului să poată înfățișa diferite umbre pe trăsăturile acestuia,să poată surprinde gândurile fugare în ochii pierduți.

Privirea îi era impersonală,fixă și parcă pierdută odată cu arderea lemnelor;dar câte un fior de gheață îi străbătea periodic trupul,iar atunci parcă se trezea,realizând unde se afla și strângea pătura mai bine în jurul ei;atunci focul surprindea adevărata viață din ochii negri,adevăratele temeri,dar și dorințe.Apoi negrul devenea din nou impersonal,dens,străpuns doar de câteva flăcări jucăușe,un negru parcă aflat în apele adânci ale unei mări neobișnuit de liniștite.

Atmosfera încăperii era una plăcută,de toamnă târzie,împânzită de emoția venirii acelei ierni mult prea reci;plutea în aer o mireasmă dulce,rămasă de la ciocolata caldă abia terminată,combinată cu mirosul un pic aspru al lemnelor.

Dar tinerei îi era frig și dacă nu i-ar fi fost groază de tremuratul ce avea să o cuprindă,probabil ca s-ar fi dus să-și mai aducă o pătură.Avea vaga impresie că va adormi din nou acolo și era conștientă încă de pe acum de durerea de spate ce o va avea în zori;canapeaua chiar nu era comodă.

Dar restul casei părea așa de gol,era singura cameră în care nu auzea sunete ciudate,în care nu simțea nevoia să audă poveștile  unei voci cunoscute.

Îi era recunoscătoare atât geamului,cât și ușii întredeschise,întrucât îi delimitau un spațiu al ei,separat de restul lumii,aruncat acum în mii de umbre ale întunericului.Perdeaua era adunată într-un colț,lăsând-o să arunce din când în când câte o privire spre geamul în care se reflecta întreaga cameră,încercând să vadă ceva în noapte. Nu reușea,dar sigur lumina tremurândă avea să fie călăuza cuiva în momentele întunecate.

Și dacă ar fi putut căldura să-i înmoaie privirea,ființa, poate ar fi avut curaj să pășească dincolo de siguranța geamului,a lumii ei.Sau poate nu era vorba de curaj și siguranță,poate era vorba de comoditate;și dacă nu vroia să joace după anumite reguli,să se supună tradiționalelor prejudecăți.

Da,nu era curajul problema,era momentul potrivit:poate avea să fie o zi de vară,o furtună de iarnă sau mireasma primăverii ce va face țăndări fereastra și va deschide larg ușa,lăsând ca ochii să absoarba toată lumina și trăirea necesară pentru a simți în întregime fiecare picătură de fericire ce o are de oferit lumea.

Poate…dar până atunci își adună tot curajul pentru a ieși de sub patură și pentru a mai pune câteva lemne pe foc.

Razele unui soare timid aveau să lumineze un chip străbătut de trăirile subconștientului și colțurile mai întunecate ale camerei.

Întuneric.

O negură stranie acoperea treptat cerul și împrejurimile,deși soarele încă vroia să lumineze feluritele chipuri,să surprindă zâmbete și să pună în umbră lacrimi și cuvinte grele.Dar se pare că acest întuneric vroia să pună,la rândul său,steaua imensă într-o umbră totală.
Poate că și el,ființă umană,s-ar fi grăbit să  ajungă acasă,dacă nu ar fi avut impresia că negura pune stăpânire și pe simțirile sale,că îl îneacă cumva într-un întuneric profitabil,pentru că nu mai trebuia să se gândească pe unde pășește sau dacă merge în direcția potrivită.
De atâta timp căuta o potecă,oricât de mică,neînsemnată sau necunoscută ar fi fost,al cărei parfum să-i fie familiar,ale cărei gropi să le cunoască,ale cărei peisaje,banale probabil,să le poată savura.
Cumva reușea să aducă cursul lucrurilor în jurul său;cumva încerca să se regăsească în orice particulă care-l înconjura.
Și acest întuneric îl amorțise,nu mai căuta,nu mai simțea;pur și simplu inspira și expira aerul,ce parcă căpăta cu totul altă însemnătate în această clipă stranie.
Și nu mai era vorba doar de lăsarea serii,de simple umbre fugare,de salvarea felinarului sau a flăcării unei lumânări,era într-adevăr un întuneric dens,ce parcă se materializa în jurul său,luând forma unei plapume imense;avea impresia că dacă ar încerca,ar putea să-l atingă,să-l strângă în palme.
Înconjurat de această plapumă al cărei rol nu îl descoperise încă,se lăsă purtat către necunoscut;putea să savureze această senzație,nu avea să lase acest lucru să-i scape,fără să-l descopere în profunzime și să profite,de ce nu.
Era ca și atunci când oboseală punea stăpânire totală atât pe mintea,cât și pe trupul său și în drumul spre casă,tot ce ar fi vrut era să poată să meargă cu ochii închiși,să poată îndepărta toate lucrurile de el printr-un simplu buton;atât de simplu:ca și cum ai stinge lumina într-o cameră,pentru că ai nevoie să scapi de concret,de contururi rigide,iar întunericul îți dă posibilitatea incertitudinii,imaginației,infinitului,universului propriu.
Da,asta simțea:încredere în lucruri nesigure și în lumea care știa că nu avea cum să existe.
Dar pericolul unde era?Nu asta presupune întunericul?Se pare că încă nu-l amenința nimic,nu se lovise de nimic,nu se simțea urmărit,nu avea o destinație și nici un sunet nu-i punea spiritul în gardă.Era al naibii de plăcut.
Parcă pierdea noțiunea trupului său.Era vorba de orice altceva,ceva ce excludea noțiunea de material,de lucru fizic;mintea era acaparată,iar sufletul jubila înconjurat de atâtea posibilități.
Și își continuă drumul necunoscut,cu pași curioși,cu spiritul liber și deschis spre această negură.
Încearcă!Închide ochii!

Alo?

Își îndemna picioarele amorțite spre acel colțișor din mijlocul orașului,care deși era inevitabil de expus,devenise cumva al ei.Nu găsise niciodată pe nimeni acolo și pe bună dreptate cu atatea telefoane mobile și totodată nu făcuse absolut nimic să personalizeze locul.Pur și simplu vocea ei tremurândă uneori,puternică alteori,dar și dulce și visătoare în unele momente a fost absorbită de geamurile murdare.Tastele au memorat numărul de telefon ce era format de fiecare dată,mereu același.
Era o străină,dar nu în totalitate;poate era o veche cunoștință,cel mai probabil.Iar orașul o trata ca atare.Îi primea pașii pe straduțe uitate ale copilăriei și își aducea și el aminte de acele vremuri;o ajuta,îi amorțea simțurile,pentru că era tot ce putea să facă.O mai obliga să uite prezentul când și când,o îndemna să nu pară o străină în ochii localnicilor,dar atitudinea,privirea pierdută,obiceiurile,unele zâmbete  reținute,plimbările fără destinație,toate o făceau o străină prin graba și poveștile cotidiene.
Tastele pe care apăsa acum nerăbdătoare nu erau prafuite și erau familiare cu graba ei.Se prelinse usor pe geamul murdar și se aseză.Confortul nu merita bagat în seamă,blugii care evident vor fi murdari când se va ridica nici atât;lumea care mergea pe langă ea,dar de care era despărțită prin cele patru geamuri dar și de inutilitatea locului,nici măcar nu-și întorcea privirea.
Era locul ei și nici măcar nu era conștientă de acest lucru.Aștepta doar cu stomacul ghemuit,țintuindu-și cu privirea vârfurile adidașilor cu care se juca inconștientă.Iar când urechile recunoșteau vocea familiară,un fior îi străbătea trupul ,mintea purtând-o în locul în care își dorea cu disperare să fie.Dorul o amorțise,orașul la fel:o scufundase într-o stare de așteptare,așa că lacrimile ei nu curățaseră niciodată podeaua cabinei.O rugase să fie puternică și în esență asta făcea,dar cu siguranță nu se simțea astfel,dar era.
Simțea de fiecare dată când acea voce o părăsea și o lăsa în pustietatea întunericului,pentru că felinarele începeau să împânzească orășelul abia la câteva străzi distanță,că rămâne fără aer;dar totodată nimic nu o atragea să părăsească locul,în care trupul îi amorțise de-abinelea stând atâtea ore în aceeași poziție,încordat să înregistreze fiecare cuvânt,suspin,inflexiune a vocii,lucruri de care putea să se agațe,lucruri care o făceau să zâmbească atunci cand avea cea mai mare nevoie.
Înghețată de liniștea totală din jur,se hotărî să se ridice.Privirea i se întunecă o clipa,iar corpul protestă vertiginos,se sprijini un pic de geam,lăsându-și urma palmei în praful predominant.
Ieși hotărâtă în bezna străzii aproape părăsite,inspiră adânc aerul încărcat al unei nopți de vară și porni spre o zonă mai luminată,lasând cabina îmbibata până la refuz de gânduri și de parfumul ei.
Putea trece prin singurătatea asta,dar nu cu forțele proprii.
Patul o primea protector cu mult după miezul nopții,gata sa-i relaxeze trupul și să-i golească mintea;era gata să o transforme într-o mare la răsărit de soare,linistită,pregătită să reflecte minunăția de sentimente pe care era capabilă să le descopere.
Și zorii zilei luminau urma palmei ei de pe geamul ce l-a folosit ca sprijin,iar vântul răcoros purta pe străduțe necunoscute parfumul ei,lasând cabina pradă noilor mirosuri ale orașului abia trezit.