Alo?

Își îndemna picioarele amorțite spre acel colțișor din mijlocul orașului,care deși era inevitabil de expus,devenise cumva al ei.Nu găsise niciodată pe nimeni acolo și pe bună dreptate cu atatea telefoane mobile și totodată nu făcuse absolut nimic să personalizeze locul.Pur și simplu vocea ei tremurândă uneori,puternică alteori,dar și dulce și visătoare în unele momente a fost absorbită de geamurile murdare.Tastele au memorat numărul de telefon ce era format de fiecare dată,mereu același.
Era o străină,dar nu în totalitate;poate era o veche cunoștință,cel mai probabil.Iar orașul o trata ca atare.Îi primea pașii pe straduțe uitate ale copilăriei și își aducea și el aminte de acele vremuri;o ajuta,îi amorțea simțurile,pentru că era tot ce putea să facă.O mai obliga să uite prezentul când și când,o îndemna să nu pară o străină în ochii localnicilor,dar atitudinea,privirea pierdută,obiceiurile,unele zâmbete  reținute,plimbările fără destinație,toate o făceau o străină prin graba și poveștile cotidiene.
Tastele pe care apăsa acum nerăbdătoare nu erau prafuite și erau familiare cu graba ei.Se prelinse usor pe geamul murdar și se aseză.Confortul nu merita bagat în seamă,blugii care evident vor fi murdari când se va ridica nici atât;lumea care mergea pe langă ea,dar de care era despărțită prin cele patru geamuri dar și de inutilitatea locului,nici măcar nu-și întorcea privirea.
Era locul ei și nici măcar nu era conștientă de acest lucru.Aștepta doar cu stomacul ghemuit,țintuindu-și cu privirea vârfurile adidașilor cu care se juca inconștientă.Iar când urechile recunoșteau vocea familiară,un fior îi străbătea trupul ,mintea purtând-o în locul în care își dorea cu disperare să fie.Dorul o amorțise,orașul la fel:o scufundase într-o stare de așteptare,așa că lacrimile ei nu curățaseră niciodată podeaua cabinei.O rugase să fie puternică și în esență asta făcea,dar cu siguranță nu se simțea astfel,dar era.
Simțea de fiecare dată când acea voce o părăsea și o lăsa în pustietatea întunericului,pentru că felinarele începeau să împânzească orășelul abia la câteva străzi distanță,că rămâne fără aer;dar totodată nimic nu o atragea să părăsească locul,în care trupul îi amorțise de-abinelea stând atâtea ore în aceeași poziție,încordat să înregistreze fiecare cuvânt,suspin,inflexiune a vocii,lucruri de care putea să se agațe,lucruri care o făceau să zâmbească atunci cand avea cea mai mare nevoie.
Înghețată de liniștea totală din jur,se hotărî să se ridice.Privirea i se întunecă o clipa,iar corpul protestă vertiginos,se sprijini un pic de geam,lăsându-și urma palmei în praful predominant.
Ieși hotărâtă în bezna străzii aproape părăsite,inspiră adânc aerul încărcat al unei nopți de vară și porni spre o zonă mai luminată,lasând cabina îmbibata până la refuz de gânduri și de parfumul ei.
Putea trece prin singurătatea asta,dar nu cu forțele proprii.
Patul o primea protector cu mult după miezul nopții,gata sa-i relaxeze trupul și să-i golească mintea;era gata să o transforme într-o mare la răsărit de soare,linistită,pregătită să reflecte minunăția de sentimente pe care era capabilă să le descopere.
Și zorii zilei luminau urma palmei ei de pe geamul ce l-a folosit ca sprijin,iar vântul răcoros purta pe străduțe necunoscute parfumul ei,lasând cabina pradă noilor mirosuri ale orașului abia trezit.