Întuneric.

O negură stranie acoperea treptat cerul și împrejurimile,deși soarele încă vroia să lumineze feluritele chipuri,să surprindă zâmbete și să pună în umbră lacrimi și cuvinte grele.Dar se pare că acest întuneric vroia să pună,la rândul său,steaua imensă într-o umbră totală.
Poate că și el,ființă umană,s-ar fi grăbit să  ajungă acasă,dacă nu ar fi avut impresia că negura pune stăpânire și pe simțirile sale,că îl îneacă cumva într-un întuneric profitabil,pentru că nu mai trebuia să se gândească pe unde pășește sau dacă merge în direcția potrivită.
De atâta timp căuta o potecă,oricât de mică,neînsemnată sau necunoscută ar fi fost,al cărei parfum să-i fie familiar,ale cărei gropi să le cunoască,ale cărei peisaje,banale probabil,să le poată savura.
Cumva reușea să aducă cursul lucrurilor în jurul său;cumva încerca să se regăsească în orice particulă care-l înconjura.
Și acest întuneric îl amorțise,nu mai căuta,nu mai simțea;pur și simplu inspira și expira aerul,ce parcă căpăta cu totul altă însemnătate în această clipă stranie.
Și nu mai era vorba doar de lăsarea serii,de simple umbre fugare,de salvarea felinarului sau a flăcării unei lumânări,era într-adevăr un întuneric dens,ce parcă se materializa în jurul său,luând forma unei plapume imense;avea impresia că dacă ar încerca,ar putea să-l atingă,să-l strângă în palme.
Înconjurat de această plapumă al cărei rol nu îl descoperise încă,se lăsă purtat către necunoscut;putea să savureze această senzație,nu avea să lase acest lucru să-i scape,fără să-l descopere în profunzime și să profite,de ce nu.
Era ca și atunci când oboseală punea stăpânire totală atât pe mintea,cât și pe trupul său și în drumul spre casă,tot ce ar fi vrut era să poată să meargă cu ochii închiși,să poată îndepărta toate lucrurile de el printr-un simplu buton;atât de simplu:ca și cum ai stinge lumina într-o cameră,pentru că ai nevoie să scapi de concret,de contururi rigide,iar întunericul îți dă posibilitatea incertitudinii,imaginației,infinitului,universului propriu.
Da,asta simțea:încredere în lucruri nesigure și în lumea care știa că nu avea cum să existe.
Dar pericolul unde era?Nu asta presupune întunericul?Se pare că încă nu-l amenința nimic,nu se lovise de nimic,nu se simțea urmărit,nu avea o destinație și nici un sunet nu-i punea spiritul în gardă.Era al naibii de plăcut.
Parcă pierdea noțiunea trupului său.Era vorba de orice altceva,ceva ce excludea noțiunea de material,de lucru fizic;mintea era acaparată,iar sufletul jubila înconjurat de atâtea posibilități.
Și își continuă drumul necunoscut,cu pași curioși,cu spiritul liber și deschis spre această negură.
Încearcă!Închide ochii!