Comoditate.

Se ghemuise atât de tare pe canapeaua rece,iar pătura o înfășura aproape în totalitate,lăsându-i doar chipul la vedere,astfel încât lumina focului să poată înfățișa diferite umbre pe trăsăturile acestuia,să poată surprinde gândurile fugare în ochii pierduți.

Privirea îi era impersonală,fixă și parcă pierdută odată cu arderea lemnelor;dar câte un fior de gheață îi străbătea periodic trupul,iar atunci parcă se trezea,realizând unde se afla și strângea pătura mai bine în jurul ei;atunci focul surprindea adevărata viață din ochii negri,adevăratele temeri,dar și dorințe.Apoi negrul devenea din nou impersonal,dens,străpuns doar de câteva flăcări jucăușe,un negru parcă aflat în apele adânci ale unei mări neobișnuit de liniștite.

Atmosfera încăperii era una plăcută,de toamnă târzie,împânzită de emoția venirii acelei ierni mult prea reci;plutea în aer o mireasmă dulce,rămasă de la ciocolata caldă abia terminată,combinată cu mirosul un pic aspru al lemnelor.

Dar tinerei îi era frig și dacă nu i-ar fi fost groază de tremuratul ce avea să o cuprindă,probabil ca s-ar fi dus să-și mai aducă o pătură.Avea vaga impresie că va adormi din nou acolo și era conștientă încă de pe acum de durerea de spate ce o va avea în zori;canapeaua chiar nu era comodă.

Dar restul casei părea așa de gol,era singura cameră în care nu auzea sunete ciudate,în care nu simțea nevoia să audă poveștile  unei voci cunoscute.

Îi era recunoscătoare atât geamului,cât și ușii întredeschise,întrucât îi delimitau un spațiu al ei,separat de restul lumii,aruncat acum în mii de umbre ale întunericului.Perdeaua era adunată într-un colț,lăsând-o să arunce din când în când câte o privire spre geamul în care se reflecta întreaga cameră,încercând să vadă ceva în noapte. Nu reușea,dar sigur lumina tremurândă avea să fie călăuza cuiva în momentele întunecate.

Și dacă ar fi putut căldura să-i înmoaie privirea,ființa, poate ar fi avut curaj să pășească dincolo de siguranța geamului,a lumii ei.Sau poate nu era vorba de curaj și siguranță,poate era vorba de comoditate;și dacă nu vroia să joace după anumite reguli,să se supună tradiționalelor prejudecăți.

Da,nu era curajul problema,era momentul potrivit:poate avea să fie o zi de vară,o furtună de iarnă sau mireasma primăverii ce va face țăndări fereastra și va deschide larg ușa,lăsând ca ochii să absoarba toată lumina și trăirea necesară pentru a simți în întregime fiecare picătură de fericire ce o are de oferit lumea.

Poate…dar până atunci își adună tot curajul pentru a ieși de sub patură și pentru a mai pune câteva lemne pe foc.

Razele unui soare timid aveau să lumineze un chip străbătut de trăirile subconștientului și colțurile mai întunecate ale camerei.