Încă mai am momente în care încetinesc pasul în drum spre casa, necontând cât de lungă sau obositoare a fost ziua, doar pentru a privi în jur, pentru a observa că nu e nimeni, pentru a ridica ochii spre cer, pentru a-mi da seama că în ciuda faptului că sunt in mijlocul orașului reușesc să mai zăresc câteva stele; pentru a-mi aduce aminte între timp cât de impunătoare erau la mălul marii, cu răbufnirea valurilor în surdină față de cât palide și bolnăvicioase par acum.
  Dar nu le condamn, orașul este epuizant, și poate ele au nevoie de priviri, de povești spuse, de dorințe adresate pentru a-și spori lumina. Orașul nu oferă asta, atenția noastră tinde să cadă mai degrabă pe luminile aprinse ale unui bloc mult prea înalt.
  Malul mării în schimb e plin de speranță, de istorisiri de-o vară, de escapade în mijlocul iernii, de dragoste, de priviri fugare sau unele lungi, pline de căutare; aici toate se destăinuie stelelor.
  Nu condamn nici orașul, este atât de viu și de grăbit și de divers. Dar îi apreciez și am nevoie de momentele sale cele mai tăcute, momente în care să uiți de tine, și de ce nu, să ridici privirea spre cer, chiar dacă aruncă cu stropi fini de apă rece și să nu te grăbești spre destinații trecătoare.
  Pot să străbat străzi numărându-mi pașii și făcând abstracție de tot, când totul cântărește prea mult, dar sunt zile când îți întâmpin privirea cu curiozitate și nesiguranță.
  Încă mai am momente când închid ochii și las soarele să-mi încălzească fața, încercand să-l întampin cu un chip senin și nu o cu o față incruntata sau cu o pereche de ochelari.
  Sunt zile în care aș putea să mă grăbesc să prind metroul, dar aleg să cobor linistita scările să dau play la urmatoarea melodie și să las îngrămădeala din minte să se încurce și mai rău.
  Nu sunt a tumultului orașuluii, deși m-am regăsit de atâtea ori în el.
  Nu sunt a liniștii mării, deși m-am creat de atâtea ori pe malul ei.