Și știi în vitejia ta, în culmea ei, când aerul pe care-l inspirai era parcă făcut să te curețe și să pună o coală albă și încrezătoare în totul tău, ai alunecat stângaci realizând cât de mărginită e.
Nu era curaj și nici măcar nebunie, era o deraiere copilărească.
Curiozitatea nu-ți era acoperământ.
Plăcerea muzicii mângâind asfaltul, poate.
Ar fi avut nevoie de o doză de inconștiență, ca drumul să nu-i fie pericol.
Dar cum putea fi, când deși se căuta știa care îi este aerul și care nu.
Era de trăit senzația când gura nouă de aer îi îngheța sinele, bineînțeles.
Era de amintit fierbințeala din preajma nărilor.
Dar nu era al ei.
Nu-i plăcea siguranța afirmației, dar curgea prin ea.
O limita, și asta irita, deși era o limitare conceptuală și nu de acțiune.
Dar era de ajuns să reteze brutalitatea instinctivă a vitejiei cu care se mândrea.
În vitejie lași acces către adâncuri, hrănești profunzimea.
Ori ei îi era frică să pună vârfurile picioarelor tremurânde pe acea suprafață.
Și nu-i rămânea decât să-și testeze limitele superficialității.
Și coala albă o folosi ca semn în carnetul ponosit plin de ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lasa te rog un semn ca ai trecut pe aici:)