Îneca-m-aș în metafore

Și habar n-avea câte îi  puteau îmbrățișa zidurile.

Așa  fragile, cu o cărămidă de un fel și alta de altul, unele mai statornice, altele așteptând primul vânt ca să se destrame și să-i dea iar de lucru.

Nu înțelegea, era în fund, în mijlocul lor, în centrul propriei ființe și nu putea să  își dea seama cum sa scoată din fundație acea piesa de care avea nevoie ca să-i de forța sa distrugă singură, în acea exact secundă, cel târziu în zorii zilei urmatoare, câțiva din pereții ce n-aveau ce căuta acolo, ce aveau să-i dărâme viitoarea construcție cu instabilitatea și aiureala lor.

Așa se încadraseră în peisaj, că o contrariau; nu voia să creadă că are un normal al ei, ar fi fost inutil să se mai chinuie atât dacă ar fi știut de acum cum va arăta proiectul final.

Dar parcă se întrevedeau ceva margini impuse de temelie și se pare că asta i-ar fi fost percepția de normal. Absolut că balconul ăla n-are nicio șansă acolo, o să  cadă, cu mai mult sau mai puțin zgomot, mai puțin sau mai mult praf, din care o să-i ia o perioadă mai lungă sau mai scurtă să  iasă.

Îl lași să ia formă, de ce să-l controlezi, e obositor, și plus ca poți să înveți cum să pui cărămizile și ce tip să folosești data viitoare. Și acestui balcon, trepte, terasă ce-or fi fost, ce-i ieșeau acum din linia temeliei, nu putea să le priceapă stabilitatea și nici prezența.


Și știi, se simțea trădarea pereților mai vechi în această îmbrățișare a lor fără sens, și o frustra. Puteau foarte bine să lase vântul  să-și facă de cap, să lase vibrațiile  din fundație să o ia razna puțin.


Dar nu, era blocată acolo în mijloc, unde îi era și frică să se mai afle, trăindu-și  fiorii și așteptând  dezastrul.