Ciocolata din privirea ta.

Unde te duci?Nu te îndepărta atât de mult!Chiar nu simți ceva spărgându-se acolo în tine?Oprește-te,acolo e ok,acolo pot să ajung la tine,dar nu mai departe;să nu îndrăznești să mai pleci atât de departe ca atunci.
Parcă începuse o furtună ce avea în plan să distrugă tot ce întâlnea în cale.Furtuna era spatele tău,care se întorsese spre mine și plecase cu pași repezi,dar siguri,cu gânduri calde,și poate cu zambetul pe buze,nu am de unde să știu.Iar eu?Eu eram ceva ce furtuna a găsit în calea ei.M-a dărmat,mi-a umplut ființa de un frig înfricoșător,care a reușit să înghețe și ultima rază de soare rămasă ca amintire de la mare.
Sunt doar cuvinte,nu?Care sunt menite să te facă să reflectezi un pic,să te oprești exact acolo unde ești;sunt menite să călătorească prin trupul tău,să te trezească,să transmită un pic din mine,astfel încât să fii conștient de consecința acțiunilor tale.
Dar cuvintele mele nu au nicio putere se pare.Se izbesc parcă de un zid de indiferență.
Dar când ai reușit să-l construiești?Normal că te îndepărtezi fără să-ți întorci privirea.E ușor așa,nu-mi auzi rugămințile,nu simți căldura din privirea mea ce te urmărește înfricoșată.
Mai are rost să te strig?Să continui să-ți spun să nu te duci prea departe,pentru ca am uneori nevoie de ciocolata din privirea ta,care să-mi aminteasca că pot savura orice moment.
Cum ai putea simți ceva distrugându-se în tine,când ești protejat de un astfel de scut de gheață.Cum aș mai putea face eu ceva ca să evit frigul ce amenință să mă îngenuncheze?
Nu am cum.Ma voi uita la spatele tău rigid cum se îndepărteaza și îmi voi aduce aminte de căldura verii,poate va reuși ea să topească gheața.
Motivele pentru care am nevoie de tine la o distanță rezonabilă,voi încerca să le arunc în nepăsarea întunericului.
Dar cum aș putea să mai capăt acea libertate de a fi pe care o am când ești în jurul meu?
Și te îndepărtezi,nici cuvinte,nici amintiri,nici vremea nu te mai întoarce.
Acel sentiment prostesc ce ne făcea să credem că lumea ne aparține,că e atât de ușor de străbătut,se îneacă în pașii tăi hotărâți.
De asta aveam nevoie de tine într-un loc în care să știu că te pot găsi.În tine obișnuiam să găsesc o evadare,atât de necesară uneori.
Dar pleaca!Cine sunt eu să te opresc?Șterge tot,uită tot,fortifică-ți zidul cât de bine poți.Dar te rog grăbește-te,nu mă lăsa să-ți număr pașii și să sper.
Du-te!