Suportabil.

Vroiai ca atunci,în acel moment,flăcările din tine să se stingă și odată cu ele să dispară totul.Tânjeai ca totul să fi ars acolo în inima ta și așteptai doar clipa când puteai să scoți scrumul rămas,în palmele tale mult prea albe.
Ai fi vrut doar să-ți cureți inima și să strângi rămășițele în pumnii atât de încleștați,pentru că oricât de rănit ești,știi cât de valoroase sunt.
Tu poți să le arunci,bineînțeles,n-ai nici cea mai mică idee,ești atât de inconștient de puterea pe care o deții,de rezistența inimii tale,de logica gândirii tale.Ești capabil să duci această provocare până la final,dar tu strângi în pumni atât de tare acel conținut al inimii tale,încât riști ca totul să facă parte iar din tine.Dar  ți-am zis deja cât de puternic ești,nu?
Șoapte ale tuturor lucrurilor ce vrei să le eliberezi îți împânzesc mintea,te fac să retrăiești totul:apus de soare,nopți,zâmbete,căldură,acel tremur,tălpi goale,vise,ore,străzi pustii.Dar mintea ta își revine surprinzător de repede și îți pune trupul în alertă;acesta cu siguranță nu a uitat furtunile,vântul rece,obrajii asaltați de acea licoare sărată,neliniștea,rătăcirile,durerea ce îl sfărma atât de încet.Nu a uitat nicio bucățică din sfârșitul călătoriei.
Este pregătit pentru orice altfel de durere,numai să nu mai simtă cum acele bucăți arse își reiau locul și îl acaparează.Și știi că are dreptate.Însă tu,dacă ai putea,te-ai arunca chiar după ce ai reuși să scapi de scrum,în voia vântului,să vezi oare unde te va duce,să vezi unde va ajunge acea parte din tine.
Nu poți,nu acum,să te porți nebunește,chiar nu ți-a ajuns?Îngenunchezi resemnat și oarecum inconștient,o amorțire ciudată a pus stăpânire pe tine.Pare plăcut,înseamnă că nu vei simți mare lucru.
Deschizi ușor pumnii încleștați,ca un copil speriat de propria jucărie;și tot ce a fost în inima ta se pierde în apa cascadei violente.Te duci și îți clătești mainile de orice particulă de trecut și te întinzi pe pământul primitor.Inspiri și expiri cantități considerabile din aerul curat și îți revii din amorțeală.Doare?Simți doar un gol imens în tine și o liniște stranie,dar într-un fel plăcută.
Brusc ceva ți se pune în capul pieptului și te împiedică să te mai bucuri de aerul rece:acel parfum atât de familiar era parcă emanat prin furia cascadei.Zâmbești subtil și lași parfumul să te încătușeze.Cum de ai putut să crezi că va fi atât de ușor?
Dar pare suportabil,zgomotul cascadei,răceala munților,parfumul ce-și făcuse deja loc în mintea ta,în simțurile tale,nesiguranța,toate erau suportabile.
Tu aveai același zâmbet pe chip,ce făcea ca cerul de deasupra ta să-și pună întrebări.Erai conștient că aveai un adversar pe măsură,deși ai sperat,în zadar se pare,că poate va ceda.
Nu-i nimic,chiar îți face plăcere să auzi cum inima începe să fredoneze acea melodie superbă,când parfumul te învăluie.