Respiră.

Înăuntrul ei trăia o senzație pe care nu o putea recunoaște.Se simțea atât de neputincioasă în fața întregii lumi,în fața mulțimii interminabile de sentimente,ce o invadau fără ca măcar să se gândească la cât putea îndura trupul ei fragil.
Bătăile inimii îi înecau fiecare gură de aer pe care voia s-o inspire.Cel mai ușor lucru devenea din ce în ce mai dificil.Vroia doar pentru un moment să oprească ticăitul acela puternic și să respire normal aerul rece,care o înconjura,să simtă un pic,măcar un strop din pacea de dinainte.
Când încerca să lupte,să revină la normal și la vechile amintiri,la acea veche persoană ce era înainte,corpul ei era cuprins de un tremurat puternic,scuturat parcă de cele mai recente ploi și raze de soare.Ar fi vrut să plângă și să alunge cu fiecare lacrimă,fiecare cărare pe care trecuse și care o alungase în această agonie.Dar ochii o înțepau și atât,o dureau,dar doar atât,lacrimile nu apăreau.
Nu putea să controleze nimic,se lăsa pur și simplu pradă tuturor lucrurilor care o stăpâneau.Fiecare zâmbet lăsat în urmă,în spuma valurilor,acționa ca o lovitură insuportabilă în stomac.O durere nouă care o golea în interior,o făcea să vrea să se înece ușor ușor,într-o apă rece,care să-i amorțească toate simțurile.
Ochii îi ținea închiși încercând să reziste tornadei de imagini ce doreau să-i acapareze mintea.Cum putea face față acestor lucruri ce o distrugeau?Toate erau noi,toate profitau de ea.
Dar...trăirile ei,dezastrul care o epuiza și o transforma într-un străin,nu aveau nimic de a face cu restul lumii.Nu,totul merge ca înainte,totul era la fel,numai ea trebuia să deschidă ochii,să-și aducă aminte de cum era în trecut,să încerce să zâmbească la fel,să mascheze totul,să pară la fel.Trebuia să-și interpreteze rolul,încercând să ignore durerea și să respire normal,deși golurile din ea se măreau cu fiecare secundă.
Dar cum ar fi fost să fie soare,să fie cald,să fie bine.Să fie scufundată în încântare și noutate,să descopere noi zâmbete,să simtă fericirea cum îi pătrunde încet și plăcut în trupul înghețat.
Cum ar fi fost să fie altfel...
Acum putea numai să încerce să viseze la alte timpuri,poate asta avea să o distragă de la coșmarul actual.Da,absolut tot ce simțea și trăia i se părea cel mai urât coșmar.Încă nu putea să accepte ceea ce era o realitate mai limpede ca apa rece a unui izvor din înaltul munților.
Nu putea să accepte că tălpile o vor durea,indiferent pe unde avea ea să calce;ele doreau acea cărare.Privirea nu i se va înlăcrima decât atunci când va vedea imensul albastru în fața ei.Bătaile inimii vor fi în continuare sălbatice,până când un vânt blând o va mângâia.Trupul îi va tremura,până cand va fi scufundat în acele raze de soare.Durerea va persista până când avea să fie înconjurată de apa mării și purtată în largul necunoscut.
Niciodată sau poate mâine.