Câmpul de luptă.

Pe pământul rece și ud,îmbibat cu poveștile fiecărei picături de ploaie,tălpile ei goale pășeau cu o oarecare ezitare,bucurându-se de senzația răcoritoare ce-i străbătea întreg corpul.Pădurea o întâmpina cu brațele deschise deși era o intrusă,o visătoare,pentru  care realitatea era ireală datorită violenței și pericolului ce o caracterizau.
Cu fiecare pas făcut inocența ei se răspândea și în cele mai întunecate colțuri ale pădurii ce părea interminabilă.Poate că pașii fetei căutau ieșirea din acest labirint verde sau poate căutau răspunsuri.Poate își căuta propria realitate.
Confuz,totul se scufunda mereu într-o ceață densă a incertitudinii și a fricii.Întunericul pădurii amplifica fiecare senzație în parte,iar razele de soare ce reușeau să pătrundă în acel loc uitat aduceau cu ele ideea unei speranțe pe care fata se lupta să nu o piardă.
Timpul trecea,verdele pădurii se cerea descoperit;întunericul la fel.Imagini mult prea cunoscute,care acționau asupra ei exact ca un drog,se derulau în mintea ei,amestecându-se cu atmosfera acelui loc.O obsedau, o urmăreau și mai mereu îi transformau inima într-o tornadă nerăbdătoare să devoreze tot ce-i ieșea în cale.
Dorința unei schimbări o împinsese pe acest drum,iar frica o împiedica să mai găsească ieșirea. Se simțea invadată de dorințe pe care le știa imposibile și nu mai putea gândi limpede de ceva timp.
Oare își putea accepta realitatea?Își putea crea singură propria poveste?Putea să atingă stelele  care îi invadau visele?Putea să-și ascundă frica,să o uite și să descopere luptătoarea din ea?
Întunericul devenea din ce în ce mai dens,iar puținele raze ce luptaseră până acum să diminueze negrul predominant,acum se lăsau pagubașe.Era rândul ei.
Câmpul de luptă de desfășura în toată măreția lui în fața ochilor ei neștiutori.Trebuia să facă față realității dar și principiilor pe care trebuia să și le impună.Noaptea o înghițea.
Pașii i se afundau în pământul din ce în ce mai rece,iar crengile copacilor,ascunse în negrul asupritor,îi lăsau răni pe tot trupul.Mintea sa derula imagini și frânturi de cuvinte,fiecare dintre ele amplificând neliniștea din inima ei.Lupta începuse.
Era puternică,mai puternică decât își dădea ea credit.Dar avea multe lupte de purtat până când va putea spune că se cunoaște pe sine cu adevărat.Curajul îl va dezgropa încet încet și va fi în stare să facă față realității,va reuși să obțină tot ce-și dorește.Va cădea uneori.Dar se va ridica.
Acum a căzut,pădurea o înghițea,iar răceala nopții devenise plapuma ei.A pierdut.
Soarele o va trezi.Iar ea va reuși să părăsească câmpul de luptă,cu promisiunea că se va mai întoarce acolo.O mică parte din curajul ei s-a instalat la locul său.
Într-o zi va ști cum să lupte și se va bucura cu toată ființa ei de fiecare reușită.