Fulgerul.

Cerul înnorat nu prevestea nimic bun pentru orice om ce avea cel puțin un strop frică în el.Copacii care la începutul după-amiezei se unduiau ușor acum uitându-te la ei aveai impresia că o sa se rupă,vântul din ce în ce mai furios răspândindu-le frunzele în întreg văzduhul.
Praful de pe drum se ridica în vârtejuri mici măturând tot ce-i ieșea în cale și făcând înaintarea oamenilor din ce în ce mai dificilă.
Toată lumea se grăbea să ajungă la destinația propusă sau cel puțin la un adăpost sigur.
Câmpiile deveneau pustii,iar casele sumbre parcă așteptând dezastrul să lovească.
Animalele din toate împrejurimile nu aveau stare,arătându-și anxietatea și frica totodată.
Nimic din ce se întâmpla nu era bine.Nimic.
Un tunet răsunător a sfâșiat întreg peisajul făcând inima fiecărei ființe să stea în loc pentru un moment îndelungat.După el stropi uriași au început să curgă din cerul furios.
Cei neștiutori aveau să presupună că ce va urma va fi o furtună violenta,dar obișnuită de vară.Ceilalți însă știau că nu era vorba de așa ceva,dar nu știau să presupună amploarea pericolului ce-l presimțeau.
În mijlocul acestui peisaj,al acestui vârtej de frică și pericol era un suflet pierdut,ce nu căuta adăpost și nu se simțea în primejdie.
Frica nu se afla printre sentimentele ce o străbăteau.Era în ea o detașare incredibilă,o inocență și totodată o neștiința imposibil de măsurat.
Ființa ei experimenta o senzație nouă acum,de curiozitate și de dorința de a uita realitatea,de a pătrunde într-o altă lume,de a descoperi altceva.
Pericolul nu apărea în viziunea ei.
Pașii o purtau sigur către locul cel mai frumos pe care îl cunoștea din acest colț al lumii;un colț uitat de civilizație,rupt parcă de tot ce avea sens.
Pentru ea lipsa soarelui într-o după-amiază de vară părea să nu însemne nimic,ci doar poate venirea nopții.Vântul puternic nu-i era dușman,ci dimpotrivă un prieten ce o făcea să creadă că are aripi.
Picăturile mari de apă ce-i loveau rareori chipul,încercau să o trezească,dar purtau o luptă imposibilă.
Pașii ei erau parcă din ce în ce mai hotărâți odată cu întețirea vântului.
Sunetul tunetelor ce înspăimantau și cele mai neînsemnate locuri ale ținutului,încercau de asemenea să o trezească,dar pentru ea formau o melodie ciudată împreună cu vâjâitul vântului.O melodie pe care încerca să o înțeleagă și pe care vroia să o lase să-i mângâie ființa.
Totul avea logică și frumusețe pentru ea.O frumusețe absurdă și de neînțeles pentru orice alt om.
Nu era o persoană care-și pierduse rațiunea,în niciun caz;dar momentul pe care-l trăia era pentru ea ca o transă stranie.Era ceva plăcut.
Ceva ce trebuia să se întâmple.Neștiința ei avea să fie unica vinovată la sfârșit.Va fi acuzată de nebunie,prostie,inconștiență;dar de unde avea ea să știe că totul era un coșmar ascuns în culorile vii ale curcubeului ce mai târziu aveau să se întunece?
Câțiva pași o despărțeau de copacul bătrân ce se mândrea cu o coroană imensă și care în ciuda fenomenelor ce se petreceau în jurul lui stătea nemișcat parcă râzând de frica celorlalți.La fel de inconștient ca și ea.
Acei cațiva pași fuseseră însă opriți de câteva acțiuni ce fetei i se păreau a se fi petrecut incredibil de repede și simultan.
Un tunet mai puernic decat oricare altul de până atunci cutreieră întreg cerul răspândindu-și glasul pe o distanță considerabilă.
Apoi o lumină puternică străfulgeră întunecimea de deasupra ei,orbind-o.
Iar apoi trupul său simți în întregimea lui o senzație de fierbințeala insuportabilă,lăsându-se pradă inconștienței după câteva momente,prabușindu-se în pământul ud.
Ultimul act fu tezirea bruscă la realitate odată cu sesizarea unui zgomot puternic ce nu aparținea unui tunet.Atunci își simți corpul zdrobit de o durere pe care nu o credea posibilă.
Ființa ei ceda și se lăsa scufundată în infinitul negru,rece,sumbru,presărat cu durerea sfâșietoare și cu frânturi de amintiri.
Frunzele pomului căzut peste trupul fragil îi mângâiau chipul,parcă cerându-și scuze pentru grozăvia pe care a comis-o.
Bătăile inimii încetineau odată cu stropii de ploaie.
Liniștea se răspândi în întreg ținutul.O liniște apăsătoare,purtătoare de vești rele,de dezastre scoase la iveală.
Aveau să o gasească,subconștientul ei încă spera.
Iar soarele lupta contra norilor până când reuși să-i mângaie chipul și să-i încălzească trupul,să-i aline durerea.
O durere pe care o simțea în fiecare celulă,o frică ce puse stăpânire pe ea strângându-i inima,ce era deja incapabilă de vreo altă luptă.
Amintirile se derulau în mintea ei,părăsind-o apoi și lăsând-o în agonie.Fiecare dintre ele se așeza sfioasă pe câte o frunză a copacului;vântul avea să le poarte peste mări și în înaltul cerului.Nu aveau să se piardă.
Însă ea...
Va fi o cu totul altă persoană.Va lupta continuu,iar inocența ei se va scurge în trunchiul copacului batrân.
Realitatea avea să o înece și nu îi va mai permite visarea continuă de odinioară.Nimic nu putea să mai aibă forma de dinainte.
Nu avea să reziste.Avea să se raspândească odată cu adierea vântului,să cutreiere suprafețele mărilor în căutarea amintirilor la care renunțase inconștientă fiind..
Dar numai era ea.Bătăile inimii ei încetaseră undeva acolo odată cu viața curajosului copac.
Totul se scursese în puterea necunoscutului.