De la linistea amortitoare la haosul total.

Era liniste si bine.Era cald si frumos.
Era un timp in care mergeam inainte fara sa-mi pese de cine era in stanga sau in dreapta mea.Era un timp in care vedeam numai ce am pierdut si traiam din amintiri.Nici daca ai fi aparut imbracat in Alba-ca-Zapada in calea mea tot nu mi-ar fi pasat,abia daca as fi reusit sa te observ.Era un timp in care ma simtem bine pentru ca am reusit sa o iau de la capat,dar si rau pentru ca lasasem multe in urma.Atunci nu te vedeam,atunci faceai parte din acel nou peisaj;nu te vedeam pe tine,nu incercam sa aflu cine esti sau cine ai fost,nu vedeam decat o umbra,vedeam un om ca toti ceilalti ce ma inconjurau la acel moment.Nu ma interesa daca erai tu sau altcineva, nu ma interesa ce ziceai sau cum si unde paseai.Nu faceai parte din acel cerc de care eram inconjurata.Acolo eram doar eu la momentu respectiv,eu si gandurile mele vagi care in niciun caz nu te includeau,eu si visele mele in care tu nu te aflai.Era galagie oriunde paseam,dar totodata liniste,cea care domnea in mine si care ma stapanea.O liniste ce ducea spre nepasare.A fost perioada in care observam lucrurile marunte,dar pe cele importante le treceam cu vederea.Nu pot sa zic daca era mai bine atunci sau acum,desi eu inca tind dupa acea liniste care a fost odata interiorul meu.Nu stiu ce aspect poate schimba atat de brusc acel lucru devenit normalitate si deja banal.Eram eu,si chiar nu-mi pasa cine esti tu sau el.Dar ca furtuna din timpul unei nopti de vara,atunci cand se aude tunetul final si tu te trezesti brusc din somn,asa a luat sfarsit tot ce era si consideram banal.Nu stiu sigur ce a fost,a fost ceva puternic care m-a facut sa ma trezesc si sa-mi parasesc cercul.A fost ceva care a transformat drumul meu obisnuit intr-unul in care nu stiu ce se va intampla la urmatoarea cotitura,intr-unul in care in loc de frunze cazute si flori imprastiate aparusera sperante si vise pe care le consideri irealizabile.Dar odata cu toate acestea haosul s-a asezat in mintea mea ca la el acasa.Odata cu disparitia cercului ai aparut tu si tot ce tine de tine,dar au aparut si ei.Campul vizual s-a marit,iar amintirile s-au cuibarit intr-un colt al mintii si al inimii,pregatite sa rebufneasca ca un val de lacrimi intr-o noapte in care tu vei fi alungat din mintea mea.Au aparut miile de
sentimente,fericire,tristete,speranta,dezamagire,prabusire,ignorare,adorare,acei mii de fluturasi,dar si acea picatura pe care vrei sa o numesti ura dar care nu e,care este de fapt frustrarea.Cine credea ca totul poate lua o intorsatura atat de brusca,ca tu,acea umbra din ochii mei vei deveni soarele meu propriu ce-mi lumineaza fiecare zi sau imi imprastie ceata peste trup.Cine credea ca zambetul meu va depinde de tine?Cine credea ca visele mele vor fi goale si reci fara tine?Cine credea ca tu vei fi noul meu cerc,ca tu ma vei ridica pe norul cel pufos,dar ma vei si cobora in pestera de gheata?Eu cu siguranta nu.Mi-e dor de linistea de la inceput,dar ma si bucur de haosul si energia de acum.
Ma intreb oare eu ce sunt pentru tine?